Not just another blog

Atunci când eşti într-o relaţie, eşti automat şi într-o competiţie. Şi nu vorbesc acum despre competiţia eterna cu partenerul – cine are dreptate, cine stă deasupra, cine termină primul…

Ci despre competiţia în care intri inevitabil cu celelalte femei: ochiul tău de vultur este genetic modificat să observe alte priviri pofticioase adresate bărbatului tău, zâmbete  seducătoare, decolteuri mai mari decât porţile de fier…

Lucrurile se complică şi mai mult atunci când el nu numai că este extrem de accesibil publicului, dar zâmbitul către fane face parte din job description. Asta, bineînţeles, ar putea încuraja anumite manifestări supărătoare ale unor “sorbitoare” ingenue, deşi bune de analizat la cafeaua de duminică (“Vaaaai, Mitza, dar nu ştiu cum îndrăznea să se uite la el cu rădăcinile ălea nevopsite!”). Eu sunt fire înţelegătoare, dar poţi să priveşti artistul şi fără să-ţi înşurubezi buclele pe degete. Să nu se încurce, zic.

Însă, cum schilodirea celor ce trag la tărâmul tău nu e încă legalizată, singura opţiune e să fii tot timpul pe primul loc. Să ai cele mai bune glume,  cele mai savuroase discuţii şi cea mai provocatoare lenjerie, să te adore toţi prietenii lui, să iubeşti animalele. Cu alte cuvinte, să fii prea bună ca să fie adevărat.

Pentru că un soclu intimidează mai mult decât nişte tocuri de 15 cm. Drept urmare, chiar dacă vei mai observa privirile pofticioase, măcar ştii că ele se vor lovi de zidul de adoraţie. Tot ce mai trebuie să faci e să îţi punctezi din când în când victoria cu o sprânceană ridicată.

Dimineaţă, 8:30. Iar nu am reuşit să mă trezesc la timp. Frustrare 5 minute, cât face Radu cafeaua.

Pregătire, 8:50. Nu ştiu cu ce să mă îmbrac şi o să întârzii. Frustrare 12 minute în faţa dulapului, privire goală, până reuşesc să pun de un outfit fabulos în 2 min.

Fugă pe tocuri spre metrou, 9:15. Oamenii descântă automatul de cartele. Eu îmi imaginez cum i-aş călca pe cap. Frustrare până intru în metrou şi văd în geam cât de bine îmi stau jeansii ăştia.

Birou, 9:32. Caut cu disperare o tigară să-mi liniştesc plămânul obosit. Nu sunt în geantă. Frustrare circa 2 minte, cât bag hartiile, cele 7 pixuri, bonurile din ultimii 7 ani şi scamele la loc în geantă şi merg spre magazin. La casă, zâna de la Winston. Eşti fumătoare? “Da, kent mentol. Atât.”. Dar avem… “Nu mă interesează”. Slim mentolate…”Nu.” Şi o ofertă, primiţi un troler… “Nuuuuuuuuuuu, fi-ţi-ar trolerul loc de veci!”. Bineînţeles, frustrare. Circa 3 minute.

Înapoi la birou, 10:02, o zi minunată. Cânt cu Nutza la telefon, povestesc proiectul de aseară, dau o capsă, fumez cafeaua cu Mon. Ce zi superbă!

Vreau să înscriu proiectul la care am lucrat aseară cu Liv şi Radu. Aştept să fie toată lumea de acord, doar e democraţie în grupul nostru.  E 12:40. Radu îmi spune că tocmai a fost înscris un proiect exact ca al nostru. Frustrare 1 ora, migrenă cumplită, tranchilizante pentru cai, planuri de a-i urmări şi vâna pe cei care stăteau aseară la masa de lângă noi. Mama lor de provinciali!

E 16:12 şi încercăm de 40 de minute să stabilim dacă facem blog reading şi unde facem. Mă frustrez şi vreau să hotărâm ceva azi! Mă gândesc deja să mă opresc la Mega şi să-mi iau o vodkă.

Acasa, 17:10. Stomacul e undeva la doi metri în spatele meu. Am comandat pizza, încercăm unele noi.  Bineînţeles, nu sunt prea reuşite. Iar eu, ha ha, mă frustrez. Mă plictisesc de acest du-te vino, aşa că prefer să rămân frustrată şi să îl terorizez pe Radu. Doar nu o să mă bată. “Da ce nu mă bagi în seamă? Lasă-mă puţin că sunt ciufută. Dacă sunt ciufută nu mai vorbeşti cu mine? Vezi-ţi de treabă că o să îmi treacă. Bine că îţi vezi de treabă şi pe mine mă laşi să stau bosumflată într-un colţ”. Da, sunt minunată.

19:53 Radu a plecat acum o oră jumate să ia ţigări. Încă nu s-a întors…

Mă duc să beau în Blu’zz.